Despre concursul de la teatru - Da capo al fine

Azi a fost proba “interviu” a concursului de la Teatrul Municipal Bacovia. Prima a intrat Eliza Noemi Judeu, al doilea a intrat prietenul Radu Bogdan Ghelu. Deşi se vedea clar că are emoţii, Eliza s-a prezentat  simplu şi elegant, ca şi cum şi-ar fi pus sufletul pe tavă.  Fără ieşiri emfatice, fără pauze lungi în vorbire, adică fără acele greşeli pe care le face ea, ca om, când vrea să pară interesantă.  Aici, mărturisesc, m-a surprins. Punct pentru ea!  În candoarea ei, a făcut şi câteva gafe. De exemplu, a amintit că unul dintre programele din proiectul de management l-a şi început în mandatul de manager interimar. Despre un proiect numit  „Tu şi teatrul” e vorba.  Dacă a făcut aşa ceva, asta n-ar fi ok, că ar însemna că cei din comisie  ar fi putut identifica proiectul ei şi astfel s-ar fi încălcat anonimitatea autorilor şi asta ar putea fi un capăt pentru contestarea în instanţă a rezultatului concursului. Dar, probabil că n-a folosit pe nicăieri sintagma „Tu şi teatrul” ci doar a făcut nişte acţiuni neidentificabile în proiect.

În timpul interviului, Eliza Noemi Judeu a găsit ocazia şi şi-a spus şi  of-ul: „Este nevoie de oameni de teatru care să reformeze trupa.” Desigur, ea n-a afirmat că trupa ar fi slabă ci doar că trebuie reformată - indiferent ce-o fi însemnând asta. Nu la toate întrebările a răspuns la obiect, senzaţia mea a fost că unora nu le-a prins sensul, ca atunci când viceprimarul a întrebat-o „Cum valorificaţi sala Radu Beligan?” Viceprimarul a întrebat-o ca un economist, adică „Cum faci bani cu sala aia?”. Ea mi-a dat senzaţia că n-a înţeles. Bineînţeles că prietenul Radu Ghelu, când i s-a pus fix aceeaşi întrebare,  n-a prins nici el din prima sensul, şi a povestit iniţial ceva despre nişte „panouri de întors sunetul” – indiferent ce-or fi alea. 
Ceea ce nu doar că m-a surprins, dar mi-a şi plăcut la Eliza Noemi Judeu, a fost propunerea de a se monta „Take, Ianke şi Cadâr”,  cu marionete, în regia lui Alexandru Dabija.  Asta ar fi o piesă pe care chiar aş vrea să o văd. Oricum, pe ansamblu, Eliza Judeu s-a prezentat bine, a încercat să răspundă bine întrebărilor puse, fără teatralism, ba chiar cu o oarece smerenie, care mie (nespecialist) nu mi s-a părut falsă.

Al doilea a intrat prietenul Radu, care sper să nu se supere tare pe mine pentru observaţiile pe care o să i le fac mai jos.  Eram cu prietenul Radu ieri când s-au afişat notele de la proiect. Urmărind modul în care s-au realizat proiectele de management pe la alte concursuri, ne aşteptam, atât eu cât şi el, să primească o notă mai mare,  peste nouă. Un alt reper a fost dat şi de notele de la concursul din 2015, unde Eliza Noemi Judeu a luat 8,81 şi Radu 9,18. Desigur, încă de ieri s-a luat în calcul că poate comisia din acest concurs a fost mai severă şi că  probabil Eliza şi-a îmbunătăţit substanţial între timp proiectul şi viziunea managerială.  Oricum, o oarece frustrare există în astfel de situaţii şi e, de altfel, normală.

Pe la majoritatea concursurilor despre care ni s-a povestit, plus la concursul anterior al lui Radu, concurenţilor li s-a permis să-şi prezinte în circa 30 de minute viziunea managerială. Nu să prezinte  proiectul, că proiectul era cunoscut şi evaluat, ci să-şi prezinte viziunea şi modul în care vor împlini ei misiunea instituţiei. Radu avea pregătită o prezentare care i-ar fi luat 12-15 minute, că atât o cronometrasem.  Comisia însă i-a cerut să facă toată prezentarea în maximum 5 minute. Şi i-a lăsat la dispoziţie vreo 4 minute, deşi Elizei îi lăsaseră vreo 9 minute. (Astea chiar le-am cronometrat).

Acest lucru a creat cumva o stare de tensiune, astfel că atunci când cei din comisie au început să-i pună efectiv întrebări, Radu, de multe ori a lungit răspunsul, din dorinţa lui, cred eu, de a clarifica mai întâi contextul. Cu o singură excepţie, când viceprimarul a întrebat cum valorifică Sala „Radu Beligan”, unde s-a lungit să explice inutil că nu e bine să se zică Teatrul „Radu Beligan”.  Radu a răspuns în final la toate întrebările. Iar la cele ce ţin de management (că pe astea le înţeleg) a răspuns corect. Dacă comisia i-ar fi alocat  acele 10 minute în plus şi i-ar fi permis să-şi prezinte ce avea în plan să-şi prezinte, nu ştiu care ar fi fost rezultatul  final, şi nu-s  în măsură să comentez asta, dar cel puţin sunt convins că nu s-ar fi creat impresia de „dublă măsură”.

Agresivitatea comisiei a fost totuşi evidentă şi ciudată. Poate şi din cauza speculaţiilor de neimparţialitate (speculaţii pe care nici eu nu m-am ferit să le fac şi nici alţii), poate şi din alte motive pe care le voi prezenta mai spre sfârşitul acestui articol. Iar acea agresivitate a comisiei a făcut ca Radu să nu fie Radu 100% pe care-l ştiu eu, adică un individ generos şi uneori bonom. Agresivitatea comisiei a făcut ca Radu să se comporte mai degrabă ca un individ pus cu spatele la zid şi în care se trage cu arcul. Radu fiind cel care şi-a mai luat-o pe coajă tot pe nedrept şi de la altă comisie, dar acolo cel puţin, instanţa i-a dat dreptate. Desigur, asta nu scuză faptul că uneori a lungit răspunsul ca să se asigure că cei din comisie au înţeles contextul. Cum nici comisia clar că nu i-au scuzat replici gen: „Păi, despre asta am scris în proiect, dacă nu ştiţi, staţi că vă arăt eu unde”. La ce mă refer când vorbesc de agresivitate? Întâi la starea de nervozitate care prinsese comisia încă de când a intrat Radu în sală. Probabil, după cum am mai spus, oamenii ştiau că se speculează că e o comisie cu dedicaţie şi asta nu i-a făcut să se comporte relaxaţi. Apoi, când vorbesc de agresivitate mă refer la şi întrebări subiective şi din afara contextului, gen: „Păi de ce aţi pus sume aşa de mari în buget, credeţi că primăria o să aibă să vă dea banii ăştia?” sau „De ce vreţi să schimbaţi statul de funcţii, vreţi să numiţi dumneavoastră alţi directori?”.

Radu a răspuns la prima întrebare explicând că în Caietul de Obiective a avut la dispoziţie bugetul pe 2015 şi pe  2016 şi că pe 2017 a pus o sumă mai mică dar comparabilă cu cea din anii anteriori, că de aia există Caiet de Obiective, ca să-ţi prezinte cadrul. „Da, dar atunci a fost Theaterstock!”, „Ştiu, răspunde Radu, de aceea în loc să aloc 2.500.000 pe Theaterstock am ales cu doar 800.000 să fac Gala Star şi alte trei festivaluri noi, cu restul de bani urmând să achit datoriile din urmă.” De aici, unul dintre membrii comisiei, vorbind peste ceilalţi, zice: „Ce tot ziceţi Gala Star, că nu mai puteţi folosi numele ăsta că e înregistrat la OSIM de altcineva”. Asta cu OSIM-ul, desigur e o aiureală, Adrian Găzdaru a înregistrat altceva la OSIM, nu numele Gala Star. Şi, oricum, ca membru al comisiei, chestia asta nu trebuia să o aducă în discuţie, nefiind amintită în Caietul de Obiective (Caietul de Obiective numea festivalul Gala Star şi nu FIRD).

La întrebarea „De ce vreţi să schimbaţi statul de funcţii, vreţi să numiţi dumneavoastră alţi directori?”, ăia din comisie probabil citiseră aberaţiile lui Ionuţ Avram cum că Radu Ghelu vrea să mă pună pe mine director adjunct şi pe nevastă-mea director economic. Radu a încercat să le explice că în modul acela, prin modificarea Statului de Funcţii se eficientizează activitatea în Teatru. Cu câteva zile înainte, Radu a venit cu ideea să pună pe o foaie Organigrama veche şi Organigrama nouă (cea propusă de el) ca să poată să explice uşor că nu desfiinţează posturi ci reorganizează compartimentele. Şi, astfel, şi-a construit o planşă în care în partea de sus avea organigrama aia veche, în partea de jos avea organigrama noua şi între ele erau nişte săgeţi pe care scria ce compartiment se mută, unde se mută şi de ce se mută. Când un bărbat din comisie (ăştia nu i-am văzut să se fi prezentat) a zis că „de ce vrea să schimbe Statul de Funcţii?”, Radu s-a întors spre mapa pe care o avea şi a dat să scoată planşa cu organigramele, chipurile să explice cum e cu schimbarea Statului de Funcţii. Atunci altă persoană din comisie a izbucnit nervos cu ceva de genul: „V-am rugat să lăsaţi planşele alea acolo!”.  Iar, mai departe, interviul a fost compus din întrebari, la care Radu, în stilul lui, nu apuca sa raspunda complet, pentru ca apoi comisia să-l întreruptă cu alte intrebari.

Punctul culminant a fost când cineva din comisie, privind în jur ca şi cum s-ar fi pregătit să  aplice lovitura fatală, îl întreabă pe Radu ceva de genul: „Ia spuneţi-mi, ce sumă aţi prins la buget la pagina 57? Că noi de asta facem interviu acum, ca să vedem dacă ştiţi ce aţi scris în proiect!”. Aici, ce să zic, felicitări comisiei că a urmat sfatul lui Ionuţ Avram care, pe blog, recomanda comisiei să-l verifice pe Radu Ghelu dacă îşi ştie proiectul sau dacă nu cumva i l-a scris altcineva. Problema e că Interviul nu e continuarea probei de evaluare a proiectului, ci e altă probă. Nu e cum e corigenţa sau mărirea de notă. Adică, la interviu nu verifici dacă concurentul ştie sau nu ştie ce a scris în proeict, verifici altceva decât ceea ce a scris în proiect. Radu Ghelu, despre care pariez că nu ştia pe de rost numărul total, şi ar fi fost o prostie să-l înveţe, zice că: „Păi, la buget, când am calculat suma aia,  am luat ca bază bugetul pe anii anteriori şi am ţinut cont de inflaţie şi de creşterea economică estimată.” „Dar cât e suma?”, „Cât scrie acolo! răspunde Radu zâmbind”. Era un banc, cică pe un post de poliţist candidau un tip cu pile şi unul fără pile. Când a intrat tipul cu pile, l-au întrebat: „În 1907 a fost o răscoală în care au murit 11.000 de ţărani. În ce an a fost răscoala şi câţi oameni au murit?” Când a intrat tipul fără pile, l-au întrebat: „În 1907 a fost o răscoală în care au murit 11.000 de ţărani. Vă rog să-mi spuneţi numele şi adresa celor 11.000 de ţărani.”

Treaba e că pe Eliza Noemi Judeu n-au întrebat-o cifre, nu i-au făcut reproşuri despre ceea ce a scris în proiect ci i-au pus întrebări pertinente şi justificate. Iar Eliza Noemi Judeu a răspuns simplu şi elegant. Bine, rău, n-are  importanţă. Nu au fost zâmbete maliţioase în timp ce ea vorbea, nu au fost priviri aruncate cu subînţeles între membrii comisiei, a fost cu adevărat o atmosferă de examen. Sau, cel puţin, aşa cum cred eu că ar trebui să fie un examen.

M-am întrebat, la un moment dat, de ce cu Radu a fost altă atitudine. Am înţeles în final, când cineva din comisie a răbufnit: „am înţeles că vreţi să serviţi comunitatea şi să montaţi piese pentru comunitate, am înţeles că vreţi să montaţi piese educative, am înţeles că vreţi să vă promovaţi actorii proprii, dar ce faceţi ca să scoateţi teatrul în ţară, ce oameni de teatru veţi aduce care să vă ridice teatrul la nivel naţional?” (mă rog, parafrazez pentru că nu mi-am notat exact textul). Aici am înţeles despre ce e vorba. Trebuie să o explicăm clar, există o mafie a „smecherilor de teatru” din ţară, actori, regizori, critici de teatru şi alţii mai importanţi. O mafie care controlează marile festivaluri (mai puţin pe cel de la Sibiu, din câte am înţeles) şi care trebuie implicată în toate marile proiecte. O mafie care îşi trimite membrii în comisiile de concurs, o mafie care încearcă de câţiva ani buni să acapareze toate posturile de management, pentru a căpuşa acele instituţii in interes propriu. Iniţial, ai zice că e o mafie formată din actori care se cunosc între ei, de regizori ajunsi manageri de teatre care-şi dau unii altora regii. Ai greşi să crezi că e doar aşa!  În spatele acestora există firme de transport care oferă servicii de transport la nivel naţional. Să nu vă mire cănd veţi auzi de o firmă din Târgovişte că are contracte prin Moldova şi prin Ardeal. În spatele acestora există tipografii care realizează materiale promoţionale în mai toate teatrele unde managerii sunt „cu sistemul”. În spatele acestora există (în oraşele mari – gen Cluj, Iaşi, Bucureşti)   hoteluri şi pensiunile care găzduiesc invitaţii festivalurilor. În spatele acestora sunt ONG-urile care primesc sponsorizări fix doar de la firmele prestatoare din „sistem” şi care fac ca banii să curgă în sensul dorit de „sistem”. În faţă sunt unii critici, unii redactori pe la cine ştie ce ziare din ţară, unii artişti şi (mai ales) unii manageri de teatre şi de festivaluri, de multe ori excepţionali artişti dar fără cultură managerială, numai buni de plătit oalele sparte, în caz de probleme. Privind retrospectiv, şi având în luna septembrie o discuţie pe privat cu ...Dragoş Pandele, încep din ce în ce mai mult să cred că Anca Sigartău a fost mai mult o victimă a „sistemului” decât monstrul malefic pe care mi l-am închipuit iniţial.  

De ce a pierdut Radu Ghelu concursul? Răspunsul e extrem de simplu. Pentru că a fost notat de comisie cum a fost notat! Ce i-a lipsit proiectului lui Radu Ghelu? Comparând proiectul lui Radu cu cele aproape  20 de proiecte pe care Radu le-a studiat  şi din care l-am ajutat să-şi facă sinteze, sincer cred că nu i-a lipsit nimic. Ba, mai mult, cred că Radu Ghelu a pus ceva în plus în proiect. În proiectul lui, Radu Ghelu inventase un mecanism, pe care voia să-l bage în Regulamentul Intern al Teatrului, prin care nici managerul si nici altcineva să nu poată atribui arbitrar regii şi roluri ci aceste lucruri să se facă după nişte metodologii scrise. În proiectul lui Radu era un sistem de control şi de asumare a răspunderii care nu permitea niciunui angajat nici să ezite să-şi facă treaba şi nici să încalce normele fără să fie sancţionat. În proiectul lui Radu Ghelu era un mecanism de transparenţă prin care informaţiile despre absolut toate operaţiunile economice ale teatrului ar fi fost postate pe Internet. Radu mi-a povestit despre acest sistem şi eu, ca un dobitoc, i-am spus că e o idee extraordinară care, dacă s-ar implementa cu adevărat, cred că s-ar eficientiza costurile cu 40-50%. M-a întrebat dacă cred că e potrivit să amintească mecanismul în proiect şi, ca un dobitoc am spus că da, pentru că e exact ceea ce e nevoie în teatrul românesc.

Nu, nu e vorba nici de papa de la Roma, nici de bubuli, nici de masoni şi nici de alte mari interese oculte, cum face mişto Ionuţ Avram. E vorba de o gaşcă de firme şi de interese financiare, potentă la nivel naţional, care doreşte acum să înlăture la Bacău gaşca aia mică, consolidată la nivel local! La Craiova au făcut prăpăd! Prin Bucureşti rad tot ce prind. Unii zic că de anul acesta şi Untold-ul s-a aliniat puţin „sistemului”.

Cum oare s-au aşezat astrele în aşa fel încât comisia a decis ceea ce a decis? E Eliza Noemi Judeu omul care să fi semnat „pactul cu diavolul”. Sincer, nu cred asta. Pe Eliza Judeu poate că am văzut-o ca vanitoasă, poate am văzut-o cam arogantă, dar n-am văzut-o niciodată ca pe o hoaţă şi nu o cred o hoaţă. Ea, aşa cum o văd eu, e mai degrabă artistul autentic care n-a reuşit să înţeleagă ce-s banii, astfel că niciodată n-are bani dar cheltuie întodeauna fără să se uite la ei. Asăzi, acum când scriu articolul ăsta, aproape că aş paria că de aseară şi până azi Eliza Noemi Judeu a stat cu emoţii, neştiind dacă va câştiga sau nu concursul. Pentru că n-a depins de ea.

De cine a depins până la urmă rezultatul concursului?  Noul Stat de Funcţii al lui Radu nu făcea mari schimbări. Dar transforma un post de secretar literar în consilier artistic. Şi acest consilier artistic, ca parte a mecanismului de menţinere a calităţii actului artistic,  ar fi trebui să asiste la cam toate reprezentaţiile. Practic, ocupantul postului de secretar literar ar fi trebuit fie să se mute în Bacău, fie să renunţe la job. Întrebaţi Teatrul Municipal Bacovia cine este criticul de teatru care este lunar plătit din bugetul statului, deşi vine pe la Bacău cam din trei în trei luni, pe la evenimentele speciale?

S-ar putea să întreb şi eu sau s-ar putea să nu. Sper ca lunile care vin să-mi fie pline şi să nu am timp să mă mai preocupe Teatrul Municipal Bacovia. Mai e încă soţia mea pe acolo, sper să se rezolve repede şi problema asta. Că deja e o problemă.

În rest, deşi n-a câştigat prietenul Radu. Deşi nici măcar nu i s-a dat ocazia să-şi joace şansa în faza de interviu, sincer, nu-mi displace varianta cu Eliza Noemi Judeu ca manager. Mă doare sincer că lui Radu i s-a furat şansa, dar nu sunt neapărat îngrijorat de soarta teatrului, aşa cum eram când guverna Anca Sigartău. După ce a plecat Adrian Găzdaru, am văzut-o pe Eliza Noemi Judeu ca cea mai bună opţiune! Prietenia mea cu Radu s-a format în timp, admiraţia mea pentru artistul Eliza Noemi Judeu a precedat prietenia. În rest, ce-a fost pe parcurs a ţinut întodeauna de regulile jocului. Succes, Eliza Noemi Judeu, îţi va fi foarte greu să mă dezamăgeşti vreodată!

 

P.S. Nu nu i-am scris eu proiectul lui Radu Bogdan Ghelu, cum insinuează Ionuţ Avram! Dar i-am fost primul cititor, primul care şi-a dat cu părerea, primul cu care s-a sfătuit când n-a fost sigur, între mai multe căi, pe care să o aleagă. Am fost pentru Radu cel care i-a clarificat poate anumite aspecte financiar-economice sau cel care l-a sfătuit să facă la un moment dat un anume curs sau să citească un anume articol, care mi s-a părut mie important pentru demersul lui. Am fost pentru Radu documentarist, am studiat abordările unora şi i-am făcut sinteze, ca el să se poată concentra pe abordarea lui specifică. I-am fost, îi sunt şi îi voi fi în continuare un prieten. Pentru că eu sunt loial; eu nu înşel, nu trădez ...şi nu prea-i iert pe cei care mă înşeală sau mă vând.

Iar legat de faptul că i-aş fi făcut eu proiectul unuia care e acum manager la un teatru din capitală, aberaţia aici e şi mai mare.  Acolo doar mi-am dat cu părerea asupra unor chestiuni ce ţineau de partea economică, şi l-am ajutat să-şi consolideze bugetul pentru proiect, explicându-i conţinutul unor poziţii bugetare. Dar, se pare că unii ţin cu tot dinadinsul să bage nişte intrigi.

Comentarii

Un material de studiat, excelent scris. Dar, sine ira et studio, prietenul Radu a fost pafarist la interviu. Cineva spunea că, pentru un doctorat, proiectul lui ar fi imbatabil. Numai că aici, a fost un interviu pentru delimitarea a doi candidaţi: cine-i mai aproape de realitatea mizerabilă a unui teatru pe care atârnă pânze negre. Ce-i de făcut acum, nu peste patru ani? Visăm, că şi ăsta-i obiceiul meu, dar mâine e o zi în care tre să mâncăm. Lui Radu i-a lipsit pragmatismul şi nu-i de condamnat că visează. Toţi avem vise. Iar comisia, chiar nu a fost agresivă, dimpotrivă. Avea aşteptări mult mai mari de la un ditamai bărbat, cu antecedente culturale remarcabile, decât de la o simplă actriţă. Iaca, fenomenul s-a produs: habemus papa!!!

Adaugă comentariu nou