Epoca Post-Theaterstock și „dezromânizarea” băcăuanilor

Obișnuim să numim gândirea totalitară ca fiind ceaușistă. Obișnuim să numim gândirea megalomană ca fiind ceaușistă. Și facem asta, nu pentru că am fi proști și nu am avea alte repere ci pentru că Ceaușescu e egoul negativ a fiecărui român care  a acceptat să trăiască în secolul al XXI-lea. Ceaușescu e diavolul de care abia ne-am lepădat atunci când am înțeles că nu trebuie să ne răzbunăm pe ungurii care trăiesc acum în Covasna, pentru fapte săvârșite de unii în urmă cu secole; Ceaușescu e demonul pe care l-am exorcizat din noi atunci când am înțeles că dacă doi homosexuali se căsătoresc, nouă nu ni se întâmplă nimic rău.

Dar, Ceaușescu n-a murit, vorba Adei Milea, Ceaușescu e încă în noi. E în noi, dă din mână și urlă de fiecare dată când lucrurile nu sunt așa cum am fost noi dresați să credem că trebuie să fie. Dacă trei prieteni vor să vadă un film și al patrulea vrea să plece acasă, Ceaușescu strigă: „Ce faci băi, spargi gașca?”. Dacă nouă cadre didactice predau matematica într-un anumit fel, iar al zecelea încearcă alte metode; deși rezultatele celui de-al zecelea sunt la fel de bune ca cele ale celorlalți, Ceaușescu urlă: „De ce vrei să fii tu altfel?”; iar doamna Margareta Irina Nistor pune elegant pe subtitrare: „We are one!”.

Pe vremea lui Ceaușescu totul era Ceaușescu! Secretarul județenei de partid, directorul școlii, șoferul de autobuz, toți erau niște Ceaușescu mai mici sau mai mari.

* * *

În laboratorul domniei sale, Ana Aslan era Ceaușescu, sau, cum o descriu apropiații: „o personalitate puternică, de un egoism extrem, care reuşea să antreneze mari mase de oameni în interes personal”. Pe platourile de filmare, Sergiu Nicolaescu era Ceaușescu. În mijlocul tinerilor, în cadrul celebrelor Cenacluri Flacăra, Adrian Păunescu era Ceaușescu.

Chiar și în cultura noastră postdecembristă Ceaușescu rânjește din spatele scenei.  Îl vezi cum, an de an, dă vehement din mâna lui Caramitru pe scena Galei Premiilor Uniter, sau îl auzi, cu vocea Prea Fericitului Patriarh Daniel, cum binecuvântează lucrările la megalomana Catedrală a Mântuirii Neamului.

Iar noi, cu micii noștri Ceaușescu rascolindu-ne pe dinăuntru, ne tot întrebăm: „De ce să existe manuale alternative, nu e mai bine să avem cu toții același manual?”, „De ce există atâtea magazine, unele mai scumpe, altele mai ieftine? Nu era mai simplu să fie unul și bun?”, „De ce doi angajați, la două firme diferite, iau salarii diferite dacă fac  exact aceeași muncă?”.  Ceaușescu din noi încă mai scuipă și își dă ochii peste cap, pentru că lui nu-i place diversitatea, el vrea să fim cu toții la fel și să ne placă tuturor aceleași lucruri. Desigur, dacă ar vorbi în engleză, Ceaușescu din noi și-ar rezuma filosofia într-o singură expresie: „We are one!”

Bacăului postdecembrist nu i-au lipsit ceaușeștii. Unii etalându-și stelele de pe umeri atunci când călăreau cine știe ce sinecură, alții spânzurându-și stelele la gât, atunci când stăpâneau literatura locală.

Sechelariu, odihnească-se în pace, a ceaușit primele ediții ale Zilelor Bacăului, iar Stavarache, odihnească-se și el în pace, s-a ceaușit cu Angela Gheorghiu după cum văzuse mai devreme că s-au ceaușit și ăilalți cu Julio Iglesias.

* * *

De fapt, noi zicem Ceaușescu, de parcă Ceaușescu a fost Ceaușescu prin proprie voință.  Dar România ar fi avut un Ceaușescu, chiar dacă Ceaușescu n-ar fi existat. Era scris în ADN-ul nostru cultural să evoluăm și să generăm un Ceaușescu, iar cu predestinarea genetică nu prea poți lupta.

Frustrările Școlii Ardelene, altoite pe nereușitele de la 1848, au făcut ca la începutul secolului XX, România să fie un câmp fertil pentru ceaușești. Dorința nebună „să dăm dovezi la lume că-n aste mâni mai curge un sânge de roman” nu e suficientă să clădim apeducte sau canalizări, dar ne motivează să construim Catedrale ale Mântuirii Neamului și megalomane Case ale Poporului.

Pătrășcanu, înainte de a fi comunist, a zis că a fost român. Nicolae Ceaușescu, înainte de a fi comunist, a fost avatarul „Ceaușescului” ce trebuia să vină, pentru că nu Marx a fost tatăl lui Ceaușescu ci Nae Ionescu, mai degrabă.

În micimea noastră de ceaușești complexați, ne plac chestiile mărețe. Vrem ca la noi să fie cele mai mari chestii, cele mai deosebite, cele mai…

În micimea noastră de ceaușești complexați, nu vrem să avem copii sănătoși care să facă educație fizică, nouă ne trebuie o Nadia! Una singură ne e de ajuns cât să ne potolească frustrările. În micimea noastră de ceaușești complexați, noi nu vrem ca fiecare școală să aibă câte o sală mică de sport, noi vrem o singură sală polivalentă pentru tot orașul! Dar să fie mare! În micimea noastră de ceaușești complexați, noi nu voim să construim câte un mic amfiteatru în fiecare școală generală. Nu, noi vrem un Teatru de Vară imens, unul care să ne ducă numele. Că la complexați totul e o problemă de brand.

În 2015, a fost în Bacău Theaterstock-ul și cu toții l-am iubit! Unii pentru spectacolele din stradă, alții pentru spectacolele din sală, alții pentru invitațiile gratuite, alții pentru onorarii etc. Adevărul e că Theaterstock-ul cu toții l-am iubit!

L-a iubit până și Ceaușescu din noi, pentru că Theraterstock-ul era „cel mai mare ceva”, era un fel de Casa Poporului, de Catedrală a Mântuirii Neamului. Era ceva mare cu care cu toții ne puteam mândri. Iar sloganul festivalului nu putea fi altul decât „We are one!”. Pentru că toți eram Ceaușescu!

Am mai spus-o: În general, operele megalomanice sunt produse de comunitățile sărace și proaste, călărite de câte un tiran care le impune propria viziune și „toți  ca unul” trag spre împlinirea acelei viziuni mărețe …și unice. Așa s-au clădit piramidele, așa s-a clădit Turnul Babel, așa s-a făcut barajele de la Assuan sau Vidraru: cu un hei-rup colectiv în slujba unei viziuni unice.

* * *

Zilele acestea am avut o revelație. Pentru prima dată în ultimii trei ani, chiar mă  bucur că Theaterstock-ul nu s-a mai făcut.  De aproape doi ani, am tot regretat că lucrurile au mers în așa fel ca Theaterstock să nu se mai facă. De aproape doi ani m-am tot amăgit cu gândul că ce bine ar fi fost să fie altfel și să se facă în continuare Theaterstock. Până zilele trecute când am avut o revelație.

De când nu s-a mai făcut Theaterstock, în Bacău s-au tot făcut lucruri interesante. Nu doar în domeniul sportului și al tineretului, unde evenimentele sau succedat unul după celălalt, dar și în cultura băcăuană parcă au început a înflori cireșii.

Theaterstock a costat (cu cheltuielile „suplimentare”) aproape un milion de euro! Adunați bugetele ID Fest, Festivalul „Mărul de Aur”, Attitude Ballet Festival, Raliul Moldovei, Festivalul Antic „TAMASIDAVA” , Street Delivery, Film mai aproape, Zilele Parcului Gherăiești, Festivalul Stradal de Teatru si Film – Hayastan, SkirtBike, Street FOOD Festival, TEDx etc. și vedeți că toate, însumate, nu fac cât un Theaterstock. Desigur, niciunul dintre aceste evenimente nu are nici anvergura și nici notorietatea pe care ar fi avut-o Theaterstock-ul, dacă ar fi continuat, dar toate aceste festivaluri, luate împreună, prin diversitatea domeniilor și oamenilor implicați, dezvoltă comunitatea mai mult decât ar fi dezvoltat-o Theaterstock-ul.

Da, la Theaterstock am fi mers cu toții, pe când la festivalurile de mai sus și la celelalte pe care nu le-am amintit, nu mergem cu toții „după grămadă, la semnul fierului roşu”, cum zicea Patapievici, ci mergem în funcție de interes și de preferințe. Zilele trecute am auzit un amic plângându-se că nici măcar comunitatea cultural-artistică nu e unită la Bacău. Că unii, care merg la anumite evenimente, nu merg la altele, că există bisericuțe, gusturi și mofturi. I-am răspuns: „Tovarășe, au apus vremurile acelea în care mergeam cu toții, cu elan proletar, la orice eveniment aprobat de partid! Eto svoboda i raznoobraziye!”.

Revelația pe care am avut-o asemuia Bacăul din epoca Theaterstock cu un sat în care toate casele sunt mici și neîngrijite, dar în mijlocul satului strălucește o măreață catedrală. Acum, în epoca Post-Theaterstock, nu mai avem catedrala aceea mare și frumoasă; dar pe ici, pe colo, printre casele mici și neîngrijite, încep să apară  case noi, case cu etaj, case frumoase. Nu mai avem marele festival, dar avem zeci (da, zeci!) de alte evenimente care dezvoltă cu adevărat comunitatea.

* * *

Unii probabil că plâng acum, pentru că Soros, fără îndoială, a câștigat deja!  Trăim într-o societate deschisă, o societate a diversității și a toleranței. O societatea în cadrul căreia prima noastră misiune este ca niciodată, dar niciodată, să nu ne mai dăm pe mâna unei singure viziuni! Pentru că acum, în epoca Post-Theaterstock „we are not one!”, că nu suntem cu toții la fel, ca să fim toți ca unul. Suntem oameni diferiți cu gusturi, preferințe și așteptări diferite; oameni care  construim lucruri diferite, în moduri diferite, dar spre dezvoltarea și împlinirea aceleiași comunități. Suntem uniți în diversitate!  Aproape că aș zice că suntem europeni! Si asta sună, pentru unii, ca o dezromânizare! 

 

P.S. Da, e adevărat, la Cluj se face Untold, un festival mult mai mare decât a fost Theasterstock-ul! Dar, spre deosebire de Theaterstock, Untold-ul nu place tuturor. An de an, multi clujeni si-au exprimat nemulțurimea față de organizarea Untold-ului.

Apoi, un aspect poate mai important, Untold-ul nu e singurul eveniment major al Clujului, cum era Theaterstock la Bacău. La Cluj se mai întâmplă,TIFF-ul, Festivalul Electric Castle, Festivalul Jazz in the Park, Smyda Jazz Festival, plus alea mai mici: Cluj Coffee Festival, Beer Crafters Festival, Mioritmic etc.

Și, în final, nu existența unui Theaterstock, cu un buget de bun simț, ar fi problema ci existența unui festival care să fie singurul, indiferent cum s-ar numi. 

Adaugă comentariu nou